Articole utile

Simţământul păcatului

Există o psihologie tradiţională religioasă a păcatului, pe care nici un psiholog din ziua de astăzi nu o mai acceptă. Se presupunea, îndeosebi de către protestanţi, că fiecărui om conştiinţa îi revelează când anume un act pe care e ispitit să-l săvârşească este păcătos, şi că după comiterea unui astfel de act îl pot încerca fie un simţământ penibil numit remuşcare, care nu aduce nici o recompensă, fie unul, de asemenea penibil, numit căinţă, care este de natură să-i anuleze vinovăţia.

În ţările protestante, chiar şi mulţi dintre cei ce şi-au pierdut credinţa au continuat o vreme să accepte, cu unele modificări mai mari sau mai mici, această viziune religioasă despre păcat. În zilele noastre, datorită în parte psihanalizei, s-a creat o stare de lucruri opusă: nu doar cei ce nu sunt drept- credincioşi resping vechea doctrină a păcatului, ci şi mulţi dintre cei ce încă se consideră drept-credincioşi.

Conştiinţa a încetat de a mai fi un lucru misterios care, pentru că era misterios, putea fi privit drept vocea lui Dumnezeu. Noi ştim că în diferite părţi ale lumii ea îndeamnă la acte diferite şi că, în linii mari, pretutindeni se află în armonie cu cutuma tribală. Şi atunci, ce se întâmplă de fapt când un om simte mustrări de conştiinţă? Cuvântul „conştiinţă” acoperă în realitate câteva sentimente diferite.

Cel mai simplu dintre ele este teama de a nu fi dat de gol. Dumneata, cititorule, îmi închipui că ai trăit o viaţă absolut impecabilă, dar, dacă vei întreba pe cineva care cu vreun prilej a acţionat într-un mod pentru care ar fi pedepsit dacă fapta sa ar ieşi la iveală, vei afla că, atunci când dezvăluirea acelei fapte devenea iminentă, persoana respectivă era cuprinsă de căinţă pentru delictul comis.

Nu zic că acest lucru se aplică hoţului de profesie, pentru care câteva luni sau câţiva ani de închisoare ţin de riscurile meseriei, dar se aplică unui infractor aşa-zicând respectabil, cum ar fi un director de instituţie bancară care a delapidat într-un moment de stres, sau unei feţe bisericeşti pe care pasiunea a împins-o la un delict senzual.

Astfel de oameni îşi pot uita delictul atunci când riscul ca el să fie dat în vileag este mic, dar, când sunt daţi de gol sau există o gravă primejdie în acest sens, ei doresc să fi fost mai virtuoşi, dorinţă ce poate genera în ei un simţământ viu că au săvârşit o faptă nedemnă. De acest simţământ se leagă îndeaproape teama de a nu ajunge un proscris.

Un om care trişează la jocul de cărţi sau nu-şi îndeplineşte o îndatorire de onoare nu are nici o pavăză care să-l protejeze de dezaprobarea publică atunci când e descoperit. În privinţa asta el se află într-o situaţie diferită de cea a reformatorului religios, a anarhistului sau a revoluţionarului, care cu toţii simt că, oricare le-ar fi soarta în prezent, viitorul e de partea lor şi îi va cinsti tot pe atât pe cât sunt de blamaţi acum.

Aceşti oameni, în ciuda ostilităţii pe care le-o arată publicul, nu se simt păcătoşi, pe când omul care acceptă integral morala publică, deşi acţionează în răspăr cu ea, simte o mare nefericire când îşi pierde locul în societate, iar teama de acest dezastru sau suferinţa pe care el i-o produce atunci când se întâmplă, pot uşor să-l facă să considere nelegiuite propriile acte.

Dar sentimentul păcatului în cele mai importante forme ale lui e un fenomen mai profund. El îşi are rădăcinile în inconştient, iar la nivelul conştiinţei nu se manifestă ca teamă de dezaprobarea altor oameni. La nivelul conştiinţei, anumite genuri de acte sunt taxate drept păcate fără nici un motiv sesizabil prin introspecţie. Când un om comite astfel de acte, el simte o jenă fără a-şi dea prea bine seama de ce. I-ar plăcea să fie genul de om capabil să se abţină de la ceea ce consideră a fi un păcat.

El acordă admiraţia sa morală doar celor pe care-i crede cu inima curată. Recunoaşte, cu un grad de regret mai mare sau mai mic, că nu are vocaţia sfinţeniei; ba chiar, concepţia sa despre sfinţenie este probabil una aproape cu neputinţă de transpus în viaţa obişnuită de fiecare zi. Drept urmare, el trece prin viaţă fără sentimentul păcatului, încredinţat că anumite lucruri nu sunt de nasul lui şi că momentele lui cele mai bune sunt cele de căinţă spăşită.

Toate acestea îşi au obârşia, aproape invariabil, în educaţia morală pe care omul în cauză a primit-o din partea mamei sau a dădacei înainte de împlinirea vârstei de şase ani. El a fost învăţat, până la această vârstă, că este urât să înjuri, că nu se cade să foloseşti decât un limbaj distins, că doar oamenii răi beau şi că tutunul e incompatibil cu virtutea supremă. A mai învăţat că nu trebuie să minţi niciodată. Iar, mai presus de toate, a învăţat că orice preocupare pentru aspectele ce ţin de sex este o monstruozitate.

Ştia că toate acestea constituie convingeri ale mamei sale şi credea că sunt şi cele ale Creatorului. Manifestările de afecţiune ale mamei sau, dacă aceasta era mai distantă, ale dădacei reprezentau suprema plăcere a vieţii sale, şi ştia că poate avea parte de ele numai dacă nu i se descopereau păcate de încălcare a codului moral. In felul acesta a ajuns să asocieze ceva vag- îngrozitor cu orice conduită pe care mama sau dădaca lui ar fi dezaprobat-o.

Treptat, pe măsură ce creştea şi se maturiza, uita de unde provine codul său moral şi cum erau pedepsite la început abaterile de la el, dar nu se lepăda de acest cod şi nu înceta să simtă că, dacă se abătea de la el, era inevitabil să i se întâmple ceva cumplit.

Porţiuni foarte mari din această învăţătură morală infantilă sunt, de bună seamă, lipsite de orice temei raţional şi inaplicabile la comportamentul obişnuit al oamenilor obişnuiţi. Spre exemplu, un om care foloseşte „vorbe urâte” nu este neapărat, din punct de vedere raţional, mai rău decât unul care nu face asta. Cu toate acestea, practic oricine, atunci când încearcă să- şi imagineze un sfânt, ar considera că abţinerea de la înjurături este esenţială. Privit în lumina raţiunii, acest mod de gândire este pur şi simplu stupid.

Acelaşi lucru este valabil când e vorba de alcool şi de tutun. Privitor la alcool, un asemenea sentiment nu există în ţinuturile meridionale, ba chiar ar fi privit ca o impietate, căci se ştie că Domnul nostru şi apostolii Săi beau vin.

In cazul tutunului, o poziţie negativă este mai uşor de susţinut, dat fiind că toţi marii sfinţi au trăit înainte ca întrebuinţarea acestuia să fi fost cunoscută. Aici însă nu este posibilă o dezbatere raţională. Ideea că nici un sfânt nu ar fuma se bazează, în ultimă instanţă, pe ideea că nici un sfânt nu ar face ceva doar pentru că-i procură plăcere. Acest element ascetic din morala curentă a devenit aproape inconştient, dar continuă să acţioneze în diverse moduri ce fac iraţional codul nostru moral. Într-o etică raţională s-ar considera drept lucru lăudabil procurarea de plăceri oricui, inclusiv sieşi, cu condiţia ca ele să nu fie contrabalansate de suferinţe pricinuite sieşi sau altora.

Omul idealmente virtuos, dacă ne dezbărăm de ascetism, ar fi acela care ar îngădui desfătarea cu toate lucrurile bune câtă vreme din asta nu rezultă consecinţe rele care să întreacă în amploare acea desfătare. Să revenim la chestiunea minciunii. Nu neg că în lume există mult prea multă minciună şi că toţi am avea de câştigat din sporirea dragostei de adevăr; neg însă categoric, aşa cum cred că ar trebui să facă orice persoană raţională, că minciuna nu e justificată în nici o împrejurare.

Mi s-a întâmplat odată, în timpul unei plimbări la ţară, să zăresc o vulpe extrem de epuizată fizic, care totuşi se mai ostenea să fugă. La câteva minute după aceea am văzut apărând vânătorii. Aceştia m-au întrebat dacă nu cumva văzusem o vulpe, iar eu am spus că da. Apoi m-au întrebat încotro o luase vulpea, şi atunci i-am minţit. Nu cred că aş fi fost un om mai destoinic dacă le-aş fi spus adevărul.

Mai presus de toate, însă, domeniul sexualităţii este cel ce are de suferit de pe urma învăţăturii morale primite în primii ani ai copilăriei. Dacă un copil a fost educat în maniera convenţională de nişte părinţi sau bone de o severitate excesivă, asocierea între păcat şi organele sexuale va fi atât de ferm stabilită când el va fi ajuns pe la vârsta de şase ani, încât este puţin probabil ca, în tot restul vieţii lui, ea să mai fie vreodată complet desfăcută.

Sentimentul de care vorbim este, fireşte, întărit de complexul lui Oedip, deoarece femeia cea mai iubită în copilărie este una cu care nici o licenţă sexuală nu este cu putinţă. Drept urmare, mulţi bărbaţi adulţi au sentimentul că prin sex femeile suferă o degradare şi nu-şi pot respecta soţiile decât dacă acestea detestă contactul sexual. Dar bărbatul a cărui soţie este frigidă va fi împins de instinct să caute satisfacţia sexuală în altă parte. Satisfacţia sa instinctivă, chiar dacă o simte momentan, va fi însă ciuntită de sentimentul vinovăţiei, astfel încât el nu va putea fi fericit în nici o relaţie cu o femeie, fie înăuntrul căsniciei, fie în afara ei.

De partea femeii se petrece acelaşi lucru dacă a fost stăruitor învăţată să fie, cum se spune, „pură”. In mod instinctiv ea va fi retractilă în relaţiile sexuale cu soţul şi temătoare de orice plăcere ce derivă din ele. În prezent însă, fenomenul acesta este la femei mult mai puţin prezent decât cu cincizeci de ani în urmă. Aş zice că în prezent, în mediul persoanelor educate, viaţa sexuală a bărbaţilor este mai tulburată şi mai înveninată de simţământul păcatului decât este cea a femeilor.

Încep să fie tot mai conştientizate, deşi nu şi de către autorităţile publice, ravagiile pe care le produce educaţia sexuală tradiţională la vârste foarte fragede. Regula recomandabilă e simplă: înainte de a se fi apropiat de vârsta pubertăţii, copilului nu trebuie să i se predea nici un fel de morală sexuală şi trebuie evitat cu grijă să i se instileze ideea că funcţiile trupeşti naturale ar avea ceva dezgustător.

Când se apropie vârsta la care devine necesară o instrucţie morală, faceţi în aşa fel încât ea să fie raţională şi să puteţi oferi, privitor la orice chestiune, temeiuri bune pentru ceea ce spuneţi. Nu însă despre educaţie mi-am propus să vorbesc în cartea de faţă. În ea mă preocupă mai mult ce anume pot face adulţii pentru a diminua efectele nefaste ale educaţiei neinteligente, generatoare a unui iraţional simţământ al păcatului.

Avem aici aceeaşi problemă cu care ne-am confruntat în capitolele precedente, anume de a sili inconştientul să ia act de credinţele raţionale care guvernează gândirea noastră conştientă.

Oamenii nu trebuie să se lase dominaţi de umorile lor, astfel încât una să gândească la un moment şi alta la un altul. Simţământul păcatului este deosebit de pronunţat în momentele în care voinţa conştientă este slăbită de oboseală, de boală, de băutură sau din orice altă cauză. Ceea ce un om simte în astfel de momente (exceptând cazul în care avem de-a face cu efectul băuturii) se presupune a fi o revelaţie a eului său superior.

„Dacă era bolnav, diavolul devenea sfânt.” Este însă absurd să-ţi închipui că în momentele de slăbiciune vezi lucrurile mai limpede decât atunci când eşti într-o bună formă fizică. In momentele de slăbiciune e greu să rezişti sugestiilor infantile, dar e cu totul lipsit de temei să consideri aceste sugestii ca fiind preferabile credinţelor pe care le are un adult când este în deplina stăpânire a facultăţilor sale. Dimpotrivă, ceea ce un om crede în mod deliberat cu toată raţiunea sa atunci când posedă vigoare ar trebui să constituie norma pentru ceea ce s-ar cuveni să creadă în orice moment al vieţii. Printr-o tehnică potrivită, este perfect posibil să birui sugestiile infantile ale inconştientului şi chiar să schimbi conţinuturile acestuia.

Ori de câte ori începi să simţi remuşcări pentru o faptă despre care raţiunea îţi spune că nu e reprobabilă, examinează cauzele acestor remuşcări şi convinge-te pe îndelete că sunt absurde. Credinţele conştiente să-ţi fie atât de vii şi de pregnante, încât să exercite asupra inconştientului tău o impresie îndeajuns de puternică pentru a o birui pe cea formată când erai prunc de către mama sau doica ta. Nu te mulţumi cu o alternanţă între momente de raţionalitate şi momente de iraţionalitate.

Examinează-ţi îndeaproape iraţionalitatea, cu hotărârea de a nu o respecta, şi nu te lăsa dominat de ea. Ori de câte ori ea îţi instilează în conştiinţă gânduri sau sentimente nesăbuite, smulge-le din rădăcină, examinează-le şi dă-le deoparte. Nu-ţi îngădui să fii o făptură oscilantă, dominată pe jumătate de raţiune şi pe jumătate de sminteala infantilă. Nu fi temător de impietate faţă de memoria celor ce ţi-au ocrotit copilăria. Pe atunci ei îţi păreau puternici şi înţelepţi, pentru că tu erai slab şi nepriceput; acum, când nu mai eşti aşa, ţie îţi revine să examinezi aparenta lor puternicie şi înţelepciune şi să te întrebi dacă merită acea veneraţie pe care le-o acorzi încă în virtutea obişnuinţei. Întreabă-te cu seriozitate dacă învăţămintele morale oferite în mod tradiţional celor tineri sunt apte să amelioreze lumea.

Gândeşte-te câte din trăsăturile care definesc omul convenţional virtuos se datorează unor simple superstiţii, şi reflectează că, în timp ce faţă de tot felul de primejdii morale închipuite au fost folosite drept pavăză nişte prohibiţii incredibil de neghioabe, primejdiile morale reale care-l pândesc pe un adult nu erau nici măcar pomenite. Care sunt faptele cu adevărat dăunătoare spre care se simte ispitit omul mijlociu?

Practicile necinstite în afaceri, din categoria celor nepedepsite de lege, grosolănia faţă de angajaţi, cruzimea faţă de soţie şi de copii, pizma faţă de competitori, ferocitatea în conflictele politice – acestea sunt păcate cu adevărat nefaste frecvent întâlnite printre cetăţenii respectabili şi respectaţi. Prin astfel de păcate un om răspândeşte suferinţă în cercul său imediat şi îşi dă micul său obol la distrugerea civilizaţiei. Insă nu aceste lucruri îl fac, atunci când e bolnav, să se considere un proscris care şi-a compromis orice şansă de a beneficia de graţia divină. Nu aceste lucruri îl fac ca, în coşmaruri, să-i apară chipul mamei uitându-se la el cu reproş. De ce este morala sa subconştientă atât de în răspăr cu raţiunea? Pentru că etica împărtăşită de cei ce i-au purtat de grijă în copilărie era una stupidă; pentru că ea nu izvora din vreun studiu al îndatoririlor individului faţă de comunitate; pentru că era alcătuită din frânturi de vechi tabuuri iraţionale; şi pentru că avea în cuprinsul ei elemente morbide derivate din maladia spirituală de care a suferit Imperiul Roman muribund. Morala noastră oficială a fost formulată de preoţi şi de femei mental înrobite. E timpul ca oamenii chemaţi să participe în mod normal la viaţa normală a lumii să înveţe să se răzvrătească împotriva acestor absurdităţi maladive.

Dar pentru ca această răzvrătire să poată favoriza fericirea şi să-l poată face pe om apt de a trăi în mod consecvent potrivit unui unic standard, în loc să oscileze între două, este necesar ca el să gândească şi să simtă în profunzime ceea ce-i spune raţiunea. Majoritatea oamenilor, după ce s-au lepădat în chip superficial de superstiţiile copilăriei, cred că nu le mai rămâne nimic de făcut.

Ei nu-şi dau seama că aceste superstiţii stau încă la pândă în subterană. Când un individ ajunge la o convingere raţională, e necesar să stăruie asupra ei, să-i expliciteze consecinţele, să caute înlăuntrul său dacă nu cumva în el au putut supravieţui pe vreo altă cale credinţe incompatibile cu noua sa convingere, iar când sentimentul păcatului se intensifică, aşa cum se întâmplă la răstimpuri, să-l trateze nu ca pe o revelaţie şi o chemare spre lucruri mai înalte, ci ca pe o boală şi o slăbiciune – dacă, fireşte, acel sentiment nu este pricinuit de vreo faptă pe care o etică raţională ar condamna-o.

Eu nu sugerez ca omul să fie lipsit de morală, sugerez doar că trebuie să se dezbare de morala superstiţioasă, ceea ce e un lucru total diferit.

Dar chiar şi atunci când un om a comis o încălcare a propriului cod raţional, mă îndoiesc că sentimentul păcatului e cea mai bună metodă de a ajunge la un mod de viaţă mai bun. Sentimentul păcatului are ceva abject, comportă o lipsă de respect faţă de sine. Nimeni n-a dobândit vreodată ceva bun în urma pierderii respectului de sine. Omul raţional va privi propriile fapte indezirabile la fel cum le priveşte pe ale altora, ca fapte produse de anumite împrejurări şi care trebuie evitate fie înţelegând mai temeinic că sunt indezirabile, fie evitând împrejurările care le-au generat.

În realitate, simţământul păcatului nu doar că nu contribuie la o viaţă fericită, ci are exact efectul invers. El generează nefericire şi-l face pe om să se simtă inferior. Omul nefericit e, tocmai de aceea, înclinat să emită faţă de alţii pretenţii excesive şi care-l împiedică să se bucure de fericire în relaţiile personale. Simţindu-se inferior, va purta pică celor ce par a-i fi superiori. Ii va fi greu să admire, în schimb îi va fi foarte uşor să pizmuiască. Va deveni o persoană dezagreabilă tuturor şi se va pomeni din ce în ce mai însingurat. O atitudine expansivă şi generoasă faţă de alţi oameni nu numai că-i face pe alţii fericiţi, dar e o imensă sursă de fericire şi pentru posesorul ei, deoarece îl face iubit de toată lumea. Numai că o asemenea atitudine nu prea este posibilă la un om bântuit de sentimentul păcatului. Ea e un rezultat al echilibrului interior şi al încrederii în sine; ea are nevoie de ceea ce se poate numi integrare mentală, înţelegând prin asta că diferitele niveluri ale naturii umane

— Conştiinţa, subconştientul şi inconştientul – trebuie să conlucreze armonios, nu să fie încleştate într-o necontenită bătălie. In majoritatea cazurilor, o asemenea armonie poate fi produsă printr-o educaţie inteligentă, pe când acolo unde aceasta a lipsit, presupune un proces mai dificil. Este procesul pe care-l încearcă psihanaliştii, dar eu cred că într-un număr foarte mare de cazuri pacientul însuşi poate efectua travaliul care în cazurile mai grave reclamă ajutorul unui expert. Nu spuneţi: „Eu n-am timp pentru asemenea mofturi psihologice; afacerile îmi ocupă tot timpul, aşa că trebuie să-mi las inconştientul să se descurce cum o şti.” Nimic nu diminuează în aşa măsură nu doar fericirea, ci şi eficienţa, ca o personalitate dezbinată lăuntric. Timpul cheltuit cu clădirea armoniei între diferitele părţi ale propriei personalităţi este un timp întrebuinţat cu folos.

Nu sugerez că un om ar trebui să-şi rezerve, să zicem, câte o oră pe zi pentru autoanaliză. După părerea mea, aceasta nu este nicidecum cea mai bună metodă, deoarece ea sporeşte concentrarea excesivă asupra propriei persoane, ceea ce constituie o parte a bolii care se cere vindecată, pentru că o personalitate armonioasă este orientată spre exterior. Ceea ce sugerez eu este că un om, atunci când ia hotărâri, trebuie să pună accentul pe ceea ce crede în mod raţional şi să nu îngăduie niciodată credinţelor iraţionale să subziste nestânjenite sau să-l domine, nici măcar pentru scurt timp. In acest scop, el trebuie să poarte un dialog cu sine în acele momente în care e ispitit să devină infantil, dialog care, dacă e suficient de energic, poate fi şi foarte scurt. Timpul pe care-l reclamă ar trebui, în aceste condiţii, să fie neglijabil.

La mulţi oameni există o antipatie faţă de raţionalitate, iar în aceste cazuri cele spuse de mine aici par irelevante şi neimportante. Unii sunt de părere că raţionalitatea, dacă i se dă frâu liber, va înăbuşi toate trăirile cât de cât profunde.

Această părere cred că se datorează în întregime unei concepţii eronate despre funcţia raţiunii în viaţa omului. Nu este treaba raţiunii să genereze emoţii, deşi poate fi o parte a funcţiei ei să descopere căi de preîntâmpinare a acelor emoţii care sunt un obstacol în calea stării de bine.

Găsirea de căi pentru diminuarea urii şi a invidiei este, neîndoielnic, o parte din funcţia psihologiei raţionale. Este însă greşit să se creadă că prin diminuarea acestor afecte diminuăm totodată puterea acelor pasiuni pe care raţiunea nu le condamnă. In iubirea pasionată, în afecţiunea părintească, în prietenie, în bunăvoinţă, în devoţiunea faţă de ştiinţă sau de arte nu există nimic pe care raţiunea să vrea să-l diminueze.

Omul raţional, când simte vreuna din aceste emoţii, sau pe toate, va fi bucuros că le simte şi nu va face nimic spre a le slăbi puterea, căci ele toate fac parte din viaţa bună, adică din acea viaţă care promovează fericirea, atât a celui în cauză, cât şi a altora. In pasiunile ca atare nu există nimic iraţional, iar mulţi dintre oamenii iraţionali simt doar pasiunile cele mai banale. Nimeni nu trebuie să se teamă că devenind mai raţional îşi va face viaţa mai searbădă.

Dimpotrivă, întrucât raţionalitatea constă în principal în armonie lăuntrică, omul care o dobândeşte se simte mai liber în contemplarea lumii şi în folosirea energiilor sale pentru atingerea unor scopuri exterioare, decât omul stânjenit întruna de conflicte interne. Nimic nu e mai anost decât închiderea în sine, şi nimic nu e mai înviorător decât să ai atenţia şi energia orientate spre exterior.

Morala noastră tradiţională a fost excesiv de centrată pe eu, iar concepţia sa despre păcat ţine de această neinteligentă focalizare a atenţiei asupra propriei persoane. Celor ce n-au trecut niciodată prin stările subiective induse de această morală defectuoasă s-ar putea ca raţiunea să nu le fie indispensabilă. Aceia însă care au apucat să contracteze boala, raţiunea le e necesară spre a se tămădui. Şi nu-i exclus ca boala de care vorbim să fie o fază necesară în dezvoltarea mentală. Eu înclin să cred că un om care a biruit-o cu ajutorul raţiunii a atins un nivel mai înalt decât acela care nu a experimentat niciodată nici boala, nici vindecarea de ea.

Ura faţă de raţiune, atât de răspândită în epoca noastră, se datorează în mare parte faptului că operaţiile raţiunii nu sunt înţelese îndeajuns de profund. Omul dezbinat lăuntric caută excitaţie şi divertisment; îi plac pasiunile puternice, nu din raţiuni binecuvântate, ci pentru că pe moment ele îl scot în afara sa şi înlătură necesitatea chinuitoare de a gândi. Pentru el, orice pasiune e o formă de ebrietate, şi cum nu este capabil să conceapă fericirea autentică, orice alinare a durerii îi pare posibilă doar sub forma beţiei. Acesta e însă simptomul unei maladii ascunse. Unde o astfel de maladie nu există, maxima fericire e un însoţitor al celui mai deplin exerciţiu al propriilor facultăţi. Cele mai intense bucurii sunt trăite în momentele când mintea e cea mai activă şi când cele mai puţine lucruri sunt uitate. Acesta e, într-adevăr, unul din cele mai bune criterii ale fericirii. O fericire care cere ebrietate de indiferent ce fel este neautentică şi amăgitoare.

Fericirea autentică și deplină este legată indisolubil de cel mai deplin exerciţiu al facultăţilor noastre şi de cât mai profunda înţelegere a lumii în care trăim.

 

Fragment din cartea: “În căutarea fericirii”, autor Bertrand Russell

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: