Gânduri din inimă

Dând nas în nas cu mine

Când am început să caut lumina, am deschis larg ochii și am început să-mi adresez întrebări.

Lucrând cu mine, așezându-mă în introspecție, am trecut prin cea mai grea încercare, senzația de singurătate, senzație  care a apărut în timp ce anturajul meu s-a modificat. Trecutul meu avea greutate, aveam tendința de a mă agăța de vechile relații și mi se părea că este firesc să fac asta. Simțeam că tot ceea ce a fost în viața mea nu mă mai caracterizează, că nu mai fac parte din acea lume și totuși obișnuința atârna foarte greu în deciziile mele de a o rupe cu trecutul.  Eram legată de  toate condiționările de singurătate.  Asta numai pentru că am fost programată (nici nu mai contează de cine) să cred că nu voi reuși să rezist de una singură și că singurătatea este ca un blestem. Tot în acea perioadă am trecut prin atacuri de panică cu stări de victimă.

În timp am înțeles că nu este dificil să lași lucrurile să se întâmple. Am căpătat înțelegerea că fiecare relație are vremea sa, că așa cum a debutat, așa se încheie, indiferent de câtă istorie are în spate. Dialogul, învinuirile din fundalul unei relații  sunt firești. Am înțeles că prin  frică mă agăț de omeni. Viața mi-a arătat că reacțiile, în special verbale, ale celor care se simt părăsiți nu mă privesc. Au durerea lor, așa cum eu o fac, o vor rezolva și ei atunci când vor fi pregătiți să o rezolve. Nu este treaba mea cum reacționează ceilalți, nu mă simt vinovată, rușinată, obligată sau responsabilă pentru suferința celorlalți.  Au fost oameni care mi-au reproșat că din cauza mea au plâns. Dacă suferim, suferim numai din cauza tiparelor noastre. De aceea am înțeles că treaba mea constă în a elimina orice concesie și orice condiție sau situație care m-ar putea răni în vreun fel. Când am înțeles rana, am început să-mi adresez întrebarea: ” Cu mine cum rămâne?”

Prin introspecție mi-am dat seama că ani la rând de fapt nu am fugit de singurătate, ci de mine însămi.  Dând nas în nas cu mine, am dat nas în nas cu propria-mi minte, cu umbra mea. Deodată nu am mai fost absorbită să devin ocupată, ci am acceptat să fiu iscoditoare la ființa mea. Mi-am dat seama că singurătatea are rădăcinile în frică pe când solitudinea în iubire. În singurătate eram iritată, plină de frământări și atașamente pe când solitudinea mi-a adus tăcere, liniște,  libertate, acceptare și îngăduință. Am acceptat că în mine zace un soi de întuneric și, conștientă, am intrat în el, devenind solitară. Dând nas în nas cu mine și îndrăgind mintea, am căpătat însușirea de a înțelege calitatea din toate aspectele vieții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: